1921-2021

100 de ani de Carabella

La aniversarea unui secol de existență, Colegiul Național “Constantin Carabella” lansează o capsulă a timpului cu amintirile elevilor din pandemia de coronavirus. Capsula va rămâne ferecată, începând cu data de 1 iunie 2021 până la data de 21 mai 2031.

O zi în pandemie

Cu siguranță, pandemia a fost o perioadă grea pentru majoritatea oamenilor. Printre multe altele, se numără școala online, distanțarea socială, masca etc. Însă eu aș vrea să povestesc, astăzi, despre o zi din vacanța de vară și cum, pentru o vreme, m-am desprins de lumea din afară.

Eram foarte plictisit la bloc. De obicei, în vacanță, mergeam la munte sau la mare, însă, anul acesta, nu era posibil. Așa că am decis să plec la țară. Deja trecuseră două săptămâni de când eram plecat la bunici, acum regăsindu-mă singur în grădina acestora. Parcă uitasem că era pandemie: satul nu avea foarte mulți locuitori, nu trebuia să mă duc la magazine și să port mască. Totul era frumos. Mă simțeam de parcă pandemia era doar o amintire din trecut, rămasă acolo cu mulți ani în urmă. Și, de mulți ani, nu mai fusesem așa de calm. Era o liniște cum nu mai simtisem, dar nu una sobră, de mormânt, ci una melancolică, de vis. Dar am decis să iau un loc pe iarbă și să îmi amintesc cum era înainte să fiu transportat în acest loc îndepărtat și izolat de tot haosul prezent.

Acum, transportat de gând, nu mai eram la bunici. Eram înapoi acasă și era timpul să mă trezesc. Deja mă săturasem să stau în casă și să petrec șase ore pe zi cu ochii în ecran pentru a participa la cursuri. Nu mai aveam tragere de inimă pentru școală: nu mai scriam, nu mai eram prezent la ore și mereu așteptam cu nerăbdare să termin odată cursurile. Ajunsesem la a treia oră, cea de fizică, și mă prinsese somnul. Căscam, căscam și nu mai puteam să asist la oră. Eram așa de extenuat, încât cuvintele profesoarei nu aveau nicio noimă pentru mine. Nu puteam înțelege nici măcar cele mai simple fraze. Este imposibil să îmi amintesc titlul lecției sau amănuntele minore. Tot ce știu este că aveam nevoie de o scăpare: chiulul. Ajunsesem la un punct în care nu chiuleam din cauza testelor sau a materiilor nepreferate de mine, ci din cauza stresului și a extenuării. Cred că noi, toți elevii, aveam nevoie de o pauză. Uitându-mă înapoi, multe din lecțiile nescrise de mine au fost din cauza condiției psihice în care ajunsesem. Nu mai puteam face nicio activitate, incluzând teme, scris, învățat și, din fericire, puteam să scap bazma curată din cauza online-ului. Niciodată nu fusese un moment mai oportun pentru copiat și stat degeaba la ore. Voiam și, în același timp, ne permiteam.

Însă școala nu era singurul lucru pentru care aveam nevoie să mă retrag undeva, departe, pentru o vreme. Toată lumea era panicată. Pandemia începuse de câteva luni și școlile se închiseseră. Mulți oameni nu știau cum va evolua virusul și erau disperați să-și facă provizii. De asemenea, situația critică din Italia îngrijora și mai mult lumea. La început, cred că toți copiii se bucurau că o să lipsim ,,câteva săptămâni de la școală’’. Însă acele săptămâni s-au transformat în luni și, deși în prezent școlile sunt deschise, tot ne aflăm în pandemie, după un an întreg. Orașul era mort. Nu era mai nimeni pe străzi, terasele erau închise și restricțiile impuse erau foarte mari. Carantinarea a avut un efect accentuat asupra tuturor, un efect negativ, prin care am devenit antisociali. Nu mă mai vedeam cu prietenii, nu mai ieșeam afară și deja devenisem foarte plictisit și singuratic. Până acum, nu așteptasem niciodată așa de mult vacanța de vară. Dar, ca să ajung acolo, aveam de trecut un obstacol care m-a stresat enorm: testarea de admitere la liceu.

Îmi doream enorm să ajung la Carabella și voiam să învăț din răsputeri. La momentul respectiv, doream să ajung la mate-info și mâncam matematică pe pâine. În fiecare zi, exerciții, în fiecare săptămână, teme și meditații. Dar pandemia și faptul că lucram non-stop m-au adus, la un moment dat, într-un punct gol și nu mai puteam lucra deloc. Oricât de mult încercam, nu mă puteam concentra pe ceea ce făceam.

Pentru a-mi reveni din starea în care mă aflam, îmi trebuia mai mult decât o vacanță. Cumva trebuia să îmi recapăt iar pasiunea pentru matematică și să mă reapuc de învățat. Eram fixat pe liceul Carabella și aș fi fost foarte supărat dacă nu aș fi ajuns acolo. Cu toate acestea, am realizat cu adevărat de ce nu mai lucram la mate. Nu era din cauza pandemiei, ci era din cauza faptului că îmi găsisem o nouă materie preferată. Un hobby aș putea spune, cu care aveam o conexiune mult mai mare decât am avut vreodată cu geometria sau algebra. Începusem să scriu. Nu mai repetam pentru testare, ci doar scriam. Acest lucru m-a făcut pe mine mult mai mulțumit de sine și m-a făcut să nu mai vreau la mate-info, ci la uman. Și acolo am ajuns.

Așa stau eu acum în grădină, relaxat și mulțumit de sine. Pandemia m-a făcut să mă schimb ca persoană și să descopăr o pasiune. Dar, deși sunt mulțumit de sine, pandemia nu s-a terminat și, odată ce o să ajung la liceu, va trebui s-o înfrunt a doua oară.

Alexandru Mărgărit

Clasa a IX-a F

21 mai 2021

Jurnal de carantină

26.03.2021, mult după miezul nopții

Dragă jurnalule,

Nu-i așa că e nebunie curată să te adresezi unei bucăți de hârtie de fiecare dată când simți cum te condamnă universul? Ca și cum dau viață unui obiect neanimat, hrănindu-l cu propriile frustrări și coșmaruri. Îmi pare rău că nu ești fericit; sincer aș vrea să schimb asta, dar văd că subconștientul meu are alte planuri.

De fiecare dată când stiloul meu îți atinge foile fine, spiritul mă părăsește, ca apa care se evaporă și lasă în urmă reziduri. Iar eu mă transform în vapori, existând dar fiind transparentă, imună pentru câteva minute la cioburile de sticlă spartă din afara cercului nostru intim: eu, tu, Doamna Lună și supușii ei loiali.

Vai, și cât de fericit îmi e sufletul că poate să respire, simțindu-se ireal în acea perioadă scurtă! Apoi sunt azvârlită violent înapoi în realitate, smulsă din contemplări metaforice și cuvinte. Condamnată să o iau de la capăt în câteva ore când Soarele va răsări. Aceeași zi, aceeași închisoare, cu pereții conturați de dorința de a nu dezamăgi, de a fi perfecțiunea la care se așteaptă ei și nonconformista la care visez eu. Sunt doar un pahar de unică folosință: simt că sunt fabricată pentru a căra ceva ce nu vreau și apoi sfârșesc la final de zi prin a fi aruncată înapoi în mintea mea, de unde nu pot scăpa, unde sunt singură și unde urlu cu disperare că vreau să ies dar e imposibil. Prea mult timp am trăit la fel, iar acum când mai mulți sunt închiși nu vreau să fiu o problemă în plus pentru societate și îmi asum că nu am nimic, că e totul în regulă.

Dar nimic nu e în regulă, iar tu ești singurul care o știe. Sunt obosită. Sunt obosită din a ajuta și a-mi impune că nu îmi trebuie ajutor. Sunt obosită de prea mult timp, dar abia acum îmi dau seama. Un tremur al mâinii, o durere de cap, o paloare gălbuie a feței și cercuri adânci sub ochi și reproșuri zilnice cum că ar trebui să scot capul pe geam, cum că ar trebui să am grijă de mine, să fiu fericită. Spun doar „Bine” și mă întorc în lumea mea.

Și știi care e cea mai rea parte? Nu faptul că fiecare zi e așa, cum că trebuie să retrăiesc totul. Ci faptul că nu îmi pot aminti ultima dată când am avut o zi absolut și în totalitate lipsită de griji, când nu am fost îngrijorată și în care am trecut peste orice cu nonșalanță. Să fi fost acum un an? Acum doi ani? Amintirea unei zile de vară fără noduri în gât nu vrea să reapară.

Presupun că o să continui așa, până mintea o să îmi cedeze, până insomnia mă va lăsa să dorm, poate până când epuizarea va da în final semne de retragere. Și nimic nu va mai conta: nici deviza mea de a mulțumi pe oricine altcineva în afară de mine, nici dorința de autodistrugere și cu atât mai puțin acea grea apăsare a atingerii perfecțiunii.

Cu recunoștință,

din mintea unei eleve cu un dor aprig de cer senin.

Vișenică Andreea

Clasa a IX-a C

O pagină de jurnal

21 Mai 2020

Draga jurnalule,

Niciodată nu mă gândeam că o să ajung să scriu pe o bucata de hârtie gândurile mele ciudate si complicate, dar uite-mă că o fac. Este amuzant, am atât de multe întrebări fără răspuns dar totuși este atât de greu să le exprim în cuvinte ceea ce mă neliniștește.

Odată cu pandemia și cu statul mereu în casă, timpul meu liber s-a mărit. Nu de parcă înainte era prea scurt, nu sunt genul de persoană foarte activă. Zilele păreau exasperant de lungi, totodată nu îmi dădeam seama cum a trecut deja o săptămână. Era frustant, cel puțin pentru mine. Mereu am avut obiceiul de a gândi lucrurile prea mult, până în momentul în care acestea nu mai aveau nici un înțeles. De parcă cu cât găseai mai multe răspunsuri, cu atât mai multe întrebări fără raspuns își găseau drumul în mintea ta.

Iar eu, ca o adevărată pesimistă, mereu îmi imaginam cele mai rele scenarii posibile pentru cele mai mărunte detalii. Sunt convinsă că nu eram și nici nu sunt singura care gândește în felul acesta. Dar ceva se schimba.

Bineînțeles, am realizat asta după ce lucrurile începeau să devină mai bune și eu mă obișnuiam din ce în ce mai mult cu noile circumstante, dar in timpul pandemiei acesteia am realizat că nu vreau să fiu persoana care eram odata: tăcută, singuratică, neîncrezătoare, etc. Și așa a început transformarea mea. Mai am mult drum de parcurs? DA! Este greu? DA! M-am gândit să renunț și să mă duc să mănânc un biscuit într-un colț? Probabil! Dar am de gând să încerc să fiu cea mai bună versiune a mea. Probabil o să eșuez, dar aia e!

Dacă stau să mă gândesc, pandemia nu este atât de rea, îți reevaluezi viața, încerci să devii mai bun, plângi puțin sub masa din bucătărie și îți revii. Acum mă duc să iau mopul să nu se inunde vecinul și după mă uit la desene animate să mă înveselesc.

Desenele animate rezolvă orice problemă în viață.

Voinea Diana

Clasa a IX-a C